...

Am o dispoziție ridicolă pentru alții, dar foarte prețioasă pentru mine. E un amestec de euforie cu doruri, frustrări, amintiri redeșteptate, amprenta unui vis ciudățel, dar fain și altele. Mi-am pus muzici, fiindcă mi-au lipsit. Și-mi fac bine. Doar LS mi-o mai strică din când în când. Aș vrea să mă cuibăresc singură undeva și să nu mă deranjeze nimeni. Alaltăieri mi-a intrat ceva într-un ochi. Ieri am fost chioară toată ziua. Bine că a fost duminică și m-a salvat D. M-am întins și am dormitat. Picături, chestii.
7 săptămâni de ”plecați de acasă” și mi-am reintrat deja în normal. 11 țări ochite ca la darts. Fain cam peste tot. Mări (lacuri) și munți, dealuri și văi, frig și cald, ploaie și zăpadă. Bagaje pentru (aproape) toate acestea. LS a dormit în mare parte. Trăiască Vomex.
Azi-noapte am visat că dansez. Mi-ar plăcea să mă înscriu într-un club de latino-americane. Am visat persoane pe care nu le-am mai văzut de mult.
Azi n-am chef de nimeni.

Urlaub

Suntem plecati in crailic de o luna. Mai avem 3 saptamani. Deja cam vreau acasa. Acelasi entuziasm de dinaintea ajungerii, care mai apoi se va desumfla in doua zile ca un balon spart. Dar am o noua sarja de caaarti! :D

wtf

Ce înclină mai mult balanța: sunt eu pe de-o parte prea siguratică și comodă sau, pe de alta, cei către care tind se îndepărtează tot mai tare? Motivul (generic) suprem invocat: nu (mai) am timp.

Diverse

Cred că LS e dispus să renunțe la suzetă. Pe ultimele două le-a perforat zilele astea în timp record. Am mai probat-o o dată pe o a treia (prevăzută pentru o mușcătură mai mare, ca să nu-i deformeze incisivii din mijloc), nu-i e pe plac. Bun. Mi-a dat-o și am pus-o bine. În locul ei i-am oferit un ursuleț de pluș pentru care nu e chiar prima oară când își manifestă o oarecare afecțiune. După tăvăleala și chicoteala din pătuț (interminabile, credeam eu) de dinaintea somnului de noapte (posibil și din lipsa suzetei) s-a liniștit instant când și-a luat ursulețul în brațe. Am schimbat o chestie în micul ritual. Evident că voi specula faza cu ursulețul. Nu știu cum, dar am senzația că nici întrerupătoarele nu mai sunt atât de senzaționale. Încep să-l intereseze (mai cu folos, ca să mă exprim așa) cărțile cu poze. E dispus să rămână lângă mine și să-i arăt (de exemplu animalele). LS fredonează ce aude la noi. Ieri, după somnul de la prânz, a coborât singur din pătuț și a venit spre noi fără scandal. Avem cât de curând șanse să ne mutăm iarăși singuri dincolo în dormitor? Rămâne de văzut.

În altă ordine de idei (faină expresie), de când nu mai urmez un anumit tratament (are o sumedenie de efecte secundare mici, dar enervante) mă enervez mai puțin. Ceea ce e super, reacționez ceva mai relaxată la prostioarele lui LS.
Dar mi-a reapărut o serie de visuri (nocturne) pe care le aștept cu înfrigurare, deși în ele se ascunde o doză mare de tristețe și de frustrare. Nu am să dezvălui conținutul lor, pentru că dispare farmecul. Chiar și faptul că menționez... Hmm... Are valoare doar pentru mine. În ochii altcuiva ar fi un lucru prostesc. Gata, s-a trezit corcodel.

Azi sunt singură acasă

Și sper să îmi tihnească. Opa a venit de dimineață și l-a luat pe LS pe la ei. Prima oară a fost pe la mijlocul lui decembrie când m-am hotărât să fac un maraton de prăjiturele și biscuiți pentru Advent. Deci nu se pune, că am stat cam toată ziua în bucătărie. Propunerea lui Opa a fost binevenită, mi-am zis super pot să întreprind o curățenie. Sincer, m-am răzgândit, o să las șoarecii de lână să zboare pe podele până în week-end, așternuturile le schimb tot atunci, azi o să frec menta. O să folosesc această zi pentru mine. E tare neobișnuită această liniște. La orice zgomot tresar, am auzenii, apoi mă liniștesc: azi sunt singură!! Pot să las toate ușile deschise, să pun orice pe aragaz (fără teama că-i învârte cineva pe șest butoanele), nu mai alerg să sting lumina, nu mai strâng de nșpe mi de ori haosul de jucării și cărți împrăștiate. Pot să stau în fața computerului cât vreau fără să mă streseze un chiț chiț care vrea în brațe. În fiecare zi trăiesc cu senzația că e tot mai rău. Am faze în care mă bucur de el și cu el și îmi vine să-l mănânc, dar și reversul acestora în care aș prefera să mă urc pe acoperiș și să urlu la lună. Asta-s eu. De cele mai multe ori mi-am zis că n-am nevoie de niciun ajutor. Că îmi sunt suficientă, dar mă bucur cu atât mai mult cu cât mai devreme ajunge D acasă și mai ales mă bucur când finally se oferă bunicii (singurii disponibili) să mi-l ia pe LS pentru o zi. LS e un copil minunat, doar că eu (ca mamă care stă mereu cu el) nu am tot timpul nervii necesari. Regret fiecare moment în care (știu, e oricum inutil) mă burzuluiesc la el, nu e cea mai fericită metodă de educație. LS a învățat să ne întindă nervii la manivelă. Se duce exact la locurile/lucrurile la care știe că n-are voie. Evident.
Fără legătură neapărată cu năzdrăvăniile lui, în tot acest timp am remarcat la el cel puțin 3 ciudățenii pe care aș vrea să mi le notez, deși sunt sigură că n-o să le uit: LS își scoate șosetele când stă masă, LS extrage din raft (cu o oarecare preferință, cred) exact aceleași cărți sau aceeași revistă (dintr-un teanc gros, greu de diferențiat), LS arată mereu spre sursele de lumină (lampă, bec, lumini din stradă deplasându-se pe pereți seara după ce s-a întunecat etc). În rest, am realizat că nu exagerez dacă nu notez pe blog (sau aiurea) despre toate progresele lui LS. E un copil ca toți ceilalți care crește și se dezvoltă normal. Nu vorbește încă, emite doar câteva cuvinte numărate pe degete (până acum e normal, e educat bilingv). Programul caca nu l-am început. Nu am semne. Gata, entuziasmul de a scrie mi s-a epuizat aici.     

Vine 4 Advent. Deja

Ieri am avut maraton în bucătărie. Aveam chef să coc prăjiturele. 7 rețete. Din fericire m-am apucat de acest (mic) proiect acum 3 zile. Fără grabă. Ieri LS a stat pentru prima oară singur (fără mine adică) la bunici acasă. A fost minunat. Ce mi-a lipsit această liniște... Sunt o mamă iubitoare, dar am și eu limite. Mai multe decât mama. Azi am luat-o de la capăt cu micul meu rățoi chiț chiț, cu împlinirea că cele 7 feluri de dulciuri stau cuminți în cutiile de tablă și își așteaptă sfârșitul în gurile noastre pofticioase.

Indignare

Sinuciderea - atitudine necreștină. Dacă unui criminal în serie i se face slujbă de înmormântare cu tot tacâmul, de ce nu i s-ar face și unui sinucigaș care face un pic de "curățenie" lichidându-se mai bine pe sine însuși. Sinucigașul și criminalul sunt doi păcătoși care au nevoie de aceleași rugăciuni. Mai sunt și alții în afară de B.O.R. atât de NEIERTĂTORI?

Primul cântec cu care LS ne imită de vreo două zile:

Rețete culinare în reader

Am zis că plec? Nu. Am zis că poate. În fine, nu voiam decât să te (vă) enervez un pic cu o rețetă culinară nemaipomenită, de la care nu pot să dau înapoi ori de câte ori mă luptă un mănunchi de linguri prin stomac.
Și anume... Unt pe pâine

Se face în felul următor:
Ai nevoie de unt (după gust, dacă vrei, tot pachetul), pâine (la fel), un cuțit cu care să tai pâinea, opțional unul cu care să întinzi untul și un fund de lemn pe care se petrece evenimentul.
Iei pâinea, o tai felii, câte vrei (în funcție de cât de mare e lupta de linguri), culci feliile pe fundul de lemn, râcâi tacticos cu cuțitul pe unt (sau tai din el) și îl întinzi la fel de tacticos pe feliile pregătite până când sunt complet acoperite, iar stratul de unt îndeplinește grosimea optimă. Nemaipomenit de gustos!!!

Treaba de mai sus e o satiră la nenumăratele bloguri de rețete culinare (doldora de reclame) care livrează pentru proști (și pentru trafic) rețete de genul: piure de cartofi, cartofi prăjiți, ouă-ochiuri, tartine și altele de genul. Rețete la care lumea nu mai are niciun dram de inspirație. Un ciocan în cap și mai mare mi-l oferă cu generozitate exact blogurile acelea cu super prăjituri și super preparate, pe care le păstrez cu încăpățânare în reader.

Sunt într-o fază așa de neutră (aș putea spune că e chiar plictisitoare, dar în echilibrul ăsta mi-e cel mai bine, e un echilibru precar dacă aș sta să-mi amintesc de prostioarele care îl strică), încât nu mai am chef de scris. Nici măcar să consemnez progresele juniorului. Ce mai turavura, toți ne comportăm după cam același pattern. Nici nu mai am timp de bloguit, de citit bloguri prea puțin. Unii chiar mă enervează deja, așa că îi șterg treptat din reader. Îmi vine să închid blogul. Până data viitoare.

Poimâine plec şi iar mă trezesc spunând că nu mi-a ajuns, deşi am avut mai mult timp ca în alţi ani. L-am petrecut în mare acasă ferindu-ne de căldură, m-am revăzut doar cu câţiva, nu neapărat din comoditate, dar mi-a fost totuşi foarte greu gândindu-mă la copil şi la răbdarea pe care trebuie să o fi avut, de a fi purtat cu mine peste tot, răbdare ajunsă uneori la limite şi transformată într-o chiţăială obositoare. Nu mai am chef să mă întâlnesc cu nimeni. Unii au rupt singuri legătura cu mine, ce sens mai are dacă nu suntem aproape unii de alţii? Nu toţi freacă menta virtual aşa ca mine, mă rog, eu am o scuză, nu mă pot desprinde de tot, probabil că şi eu o s-o las mai moale şi-o să-mi fac alt program. Nu îmi promit nimic, că mă cunosc deja, aş vrea doar să citesc mai mult, de exemplu şi, evident, să mă ocup de familie, de casă, de altele. La revedere, Ro, mai ai multe de învăţat.

Lumea mea e în afara timpului

Mai adineauri aveam în minte câteva idei despre care aş fi vrut să scriu. Atât de importante, că le-am amânat din varii motive concrete şi le-am uitat. Exact cum mi-am imaginat, regăsirea nu a fost (nici nu prea avea cum) să fie aşa cum am visat-o. O autoamăgire tipic mie. Nu mi-ar fi trebuit decât o reconfirmare. Atât. Să ştiu că nu s-a schimbat nimic. Aş fi luat-o cu mine şi m-aş fi legănat în ea, atunci când aveam nevoie. Mai am mai puţin de o săptămână şi-mi doresc să nu mă întorc cu un gust amar, ci doar cu împăcarea şi mulţumirea că am reuşit şi anul acesta să mai ajung pe-acasă, ca am revăzut pe cei dragi, aş fi vrut să ies mai mult, să mă plimb, dar copilul e prioritar. Unii zic că mai e timp să ne revedem, eu percep de data asta altfel timpul.
Am iarăşi nişte planuri pentru după întoarcere. Aş vrea să fiu la fel de puternică aşa cum îmi propun, dar micul meu motan e într-o fază cu multe crize, furii, dependenţă, independenţă, curiozităţi, terorisme, şantaje, frici (mai vechi sau recent dobândite)... Trebuie să văd cum să fac.

Regăsire în vis. O amprentă afectivă inegalabilă. Poate nici măcar într-o lume paralelă. Mi-era dor de ea. De mine însămi în îmbrăţişarea aceea. Cât de curând mă reîntorc la binecunoscuta mea neutralitate.

Bune și rele

Vacanța de două luni a lui D se termină duminică. De luni rămân iarăși singură peste zi cu LS. Să văd ce și cum pot face. Viața cu LS e foarte interesantă, dar și (risc asumat) destul de stresantă momentan. Casa e un haos permanent, parcă nici nu are sens să o mai pun la loc în ordine, dar ordinea are și ea efectul ei benefic. Singurele momente exclusiv pentru mine sunt cele când doarme. Atunci mă reîncarc. Sunt în general nerăbdătoare și stau prost cu nervii. Pun asta și pe seama unui preparat cu hormoni la care trebuie să apelez (temporar) doar de nevoie. Zilele astea am reușit să ieșim un pic să ne plimbăm. Noi trei. Că ”noi 5” (a se înțelege și părinții lui D) are prea puține șanse, ori din cauză că e prea cald, ori e prea mult soare, plouă, bate vântul, ori că M are (de exemplu) niște răni în gură și nu-i tihnește călătoria. Plecăm, deci, singuri chiar până la capătul pământului (vorba vine, sunt vreo 450km până în Turingia și apoi Saxonia) și lipsim de-acasă câteva zile. După o săptămână plecăm iar pentru o zi, dar doar la noi în land, ocazie cu care mai exersez condusul. Cu o săptămână înainte vom mai fi străbătut vreo 250km până la Oldenburg. În fine, nimic interesant, voiam doar să menționez că ieri am găsit o țestoasă pe trepte într-un parc pe deal, pe care am pescuit-o cu o mână în timp ce cu cealaltă îl ajutam pe D să coborâm căruțul de pe unde ne cățărasem ca să pozăm o panoramă. La sfatul unor doamne de la punctul de info turistic din apropiere, ne-am deplasat cu animalul până la primul veterinar din zonă și l-am lăsat pe mâini bune. Nu înainte de a servi o masă lecker în ”Pata veche” din Freudenberg. Detalii neimportante. Voiam doar să zic că mă simt un pic (din nou) dezamăgită, deși n-ar fi trebuit să mă mai surprindă, de întorsătura unei persoane. De ce îmi mai pasă nu știu, că doar oricum ori îmi dădea cu flit și înainte, ori, whatever... Oamenii au dreptul să aleagă și aleg. Săptămâna asta am socializat din nou. Chestia asta nu știu ce promite. Dar mai bine decât nimic. Fosta mea colegă de suferință din spital așteaptă din nou un copil, la nici un an de la ultima naștere (cezariană) și după o sarcină cu probleme, o fetiță, în sfârșit, mă bucur pentru ea, eu încă nu-mi permit, de fapt chiar nu am voie, chestie complicată. Cam gata. Cu chiț-chiț în background.

Despre familie și dorul de-acasă

Când m-am hotărât să mă mărit și să plec din țară mi-am asumat toate riscurile posibile, știute și neștiute, fiindcă nu știam în mijlocul cărei familii mă nimeresc, cât de generoși sau de sceptici vor fi membrii acesteia, că nu mai am pe nimeni altcineva în afară de mine însămi, că D n-ar fi fost de fapt cine era (deși l-am ales intuitiv și uite că nu m-am înșelat), că necunoașterea limbii mă va ține o vreme pe-acasă, că nu-s în stare să-mi găsesc un job cu venit rezonabil dacă nu mă zbat mai mult, în fine nu știam dacă voi mai fi în stare să mă întorc în Ro ca să-mi încarc bateriile. Una din promisiunile lui D către mama fusese aceea că nu va trece mult timp până mă voi întoarce, că nu se face anul și revin. Dar lucrurile au întotdeauna propria întorsătură. Viața propriei mele familii depinde de tot ceea ce investim în ea. Casă, nevoințe de zi cu zi, mici plăceri, plimbări, taxe, impozite, sacrificii, mai nou - un copil. Cu greu îmi mai pot permite să plec la ai mei o dată pe an. Discutam aspectele astea deunăzi cu R. Am nevoie de această călătorie, după cum am zis. Ea mă întreba de ce. Că uite, de-abia am reușit să renovăm și noi, copilul e prea mic, că familia mea e AICI. Familie am și dincolo, am menționat. Părinți (ce dacă abia au plecat), frate, bunici. Rudele mele de sânge (cele mai apropiate, că de restul îmi pasă mai puțin). NU, zice ea, familie e cea care îți este aproape, care vine să te felicite de ziua ta sau e alături de tine și vă vedeți și cu alte ocazii. Aceeași persoană e de părere că dacă te rupi de tot de locurile de unde ai plecat îți este mai bine decât dacă te reîntorci periodic și îți întreții dorul ca pe un jar aprins. Că (sic!) de-aia Oma M, de când a plecat (de nevoie, că așa erau timpurile) din Silezia acum nu știu câte zeci de ani și nu s-a mai întors deloc, încă mai suferă de dor și se vaită, dar tot nu se duce. Acum nici n-ar prea mai avea la cine. De ce aș face și eu ca Oma M? Silezia e un loc din care nemții au fost siliți să plece. E o chestie complicată la mijloc. Eu am o altă situație. Și ce dacă? Dar de ce să mă enervez inutil? Ce-mi pasă mie ce crede mătușa X? Cu puțin efort și susținere mi-am luat bilet să vin cu juniorul. Noi doi, că D nu zboară, iar eu iarna (când ar fi plănuit D) nu conduc mii de km cu copil mic după mine.