11 februarie 2024

 Să șezi cu Ex, cu actualul tău și actuala lui la aceeași masă. Și nu doar pentru 5 minute, ci mai bine de 5 ore. Nu credeam că se va întâmpla atât de curând. :) Interesant...

14 octombrie 2023

 Am acum un pic de timp doar pentru mine în care nu mi-am propus nimic deosebit. Ascult niște muzică ceva mai veche în căști și are alt efect. E cu aduceri aminte. Fiecare cântec are povestea lui. Este un soundtrack pentru ceva, fie el chiar și doar un clișeu, o imagine și atât. Și constat acum pe loc că o anumită situație ar fi lăsat o altă amprentă (indiferentă sau intensivă), dacă ar fi avut un alt soundtrack. Tocmai m-am revăzut în câteva momente ale adolescenței mele. Regăsesc acolo un pic de magie, visurile, speranțele de atunci, dar și ”dureri”, drame, disperări. 

Aș fi vrut să scriu niște poezii. Aveam niște idei. Le-am pierdut. Am deseori tendința că mă repet, deși sigur fug de așa ceva. La fel cum fug de mereu aceeași listă de 100 de cuvinte de care mă împiedic în versurile altcuiva, echivalent cu a asculta mereu același playlist extrem de limitat (pentru prostime) la un binecunoscut post de radio.

”Lasă că merge și așa” nu se impune prea des la mine. Am tendințe perfecționistice, iar asta duce uneori la epuizare. Îmi recunosc limitele și îmi fac procese de conștiință.

Am două rochii croite și aș mai croi vreo două. Apoi mă apuc de cusut. Deja mi-e dor. Dar mai întâi concediu. Cu impresii vechi și noi. Road trip cu câteva opriri. Primul cu Z. Sunt curioasă.

18 septembrie 2023

 Știi momentul ăla în care cunoști pe cineva, dar nu direct, îți place, dar ajungi într-un final să-l cunoști concret, există vibe, încercați ceva, iar în scurt timp constați că nu merge, apar sau descoperi aspecte care strică vibe-ul, dar încerci mai departe și te consolezi, zici că e ok, ai și tu în sfârșit pe cineva, te arunci orb pentru o vreme, apoi te trezești că treaba asta nu rezervă niciun viitor comun. Ai niște principii pe care ți le-ai incălcat, dar ai vrut să experimentezi. Wtf!! Chestia asta am încercat-o deja de mai multe ori. Revăd chipuri familiare în fețele unor necunoscuți, oameni în autobuz sau actori în filme și mă cutremur (sau nu) la amintirea a ceea ce am trăit odată, a ceea ce am ales și de unde nu știu dacă am învățat ceva...

14 septembrie 2023

 Ui, mai trecu o juma de an sau cam așa ceva și iar nu am mai scris nimic, deși aș fi făcut-o de câteva ori. Dar... dacă nu o fac la timp, nu mai are sens. Nu mai e ”fierbinte”. Am reușit să-mi ating niște țeluri, așa cum îmi propusesem. Mi-am păstrat jobul și am trecut la angajatorul oficial. Part time pe aceiași bani. Am avut vara asta concediul exact în perioada în care am sperat. Următorul e tot cam cum am sperat. Dar toate astea cu așteptat până în ultimul moment. În fine. 

Cu Z mă simt tot mai aproape, mai familiar. Mi-e drag tot mereu, mai puțin când ne scoatem ochii. Mai mult el mie, gelozii, chestii, frici, traume de-ale lui. I le înțeleg și apreciez când recunoaște că se comportă ca un c*u*r și se străduiește să lase. Cumva ”nu mai pot fără” el. Deși sigur aș putea, dar nu e cazul.

Ceea ce se întâmplă cu D mi se pare extrem de ciudat, deși nu face decât să-și vadă de viață. E ca și cum și-ar fi revenit la ea de când am plecat. Are prieteni. Nu mulți. Toate femei. Una dintre ele e vară-mea din Roma, care ghici ghicitoarea mea, a fost și ea părăsită de al ei, deci au ceva în comun. Ce senzație ciudată să știi că doi ani la rând omul merge în concediu în Ro, cu copiii la bunici, exact în acea perioadă în care doamna este și ea în vizită acasă. Nu știu cum au luat legătura, iar de la ea nu am auzit o vorbă. Nu mă caută, nu o caut. Dar pare că îl caută pe el. Facă ce or vrea (oricum nu ar avea șanse), dar ... e ciudaaat!... Și am senzația (cel mai probabil falsă, sper) că uită de copii când e cu ele, că exagerează. Tipic D. Ce contează că mergi o dată pe an 30 de ore cu trenul (și alte 30 înapoi), ca să te poți întâlni într-o dup-amiază cu o prietenă (și cam atât, fiindcă are ea, maică-sa, grijă să nu), dar cu nevasta abia ai reușit o dată în 3 ani?

Nu, nu a fost iubire. Iar dacă a fost acolo ceva, la el, s-a pierdut pe drum. Nu aveam cum să pretind, fără să dau. Asta e.

Voiam să-mi mai notez aici (deși sunt foarte conștientă): încă am corvezile mele și am nevoie de o pereche de ouă. Ideea e că fricile mele oricât de mici se simt de la o vreme ca niște bolovani pe piept. Cam de la corona. Ca o sechelă... Maimuța e greu de stăpânit. Nu știu cum aș putea să nu-mi fac griji (oricare ar fi ele). Există momente când chiar las grija în mâinile Universului/Dumnezeu, și chiar am senzația că Dumnezeu livrează soluțiile la timp. Trebuie să mai experimentez. Să mă antrenez în acest sens. În a avea încredere în Univers.

To be continued. Nu știu când.

26 iunie 2023

 Se învârte lumea cu mine. Îmi fuge pământul de sub picioare. Și nu am cui să-i spun.

27 martie 2023

 Trecu o jumătate de an. E o zi de luni seara cu grevă generală în toată țara despre ale cărei urmări nu știu nimic, fiindcă nu caut după ele la știri. Toată ziua a fost ba soare, ba ploaie cu grindină, ba ambele și cel mai probabil și curcubeu pe care nu-l văzui, fiindcă s-a format deasupra casei.

Mi-am găsit job full-time la care merg tot de o jumătate de an. Noua plantație este un depozit de haine în care comisionez produse pentru comenzi și/sau le împachetez pentru trimitere. După această jumătate de an până la care nu aveam habar cum funcționează un astfel de depozit, am fost invitată să învăț o activitate nouă: să gestionez mașina de sortat. Iar de astăzi - singură. Cu respect și frică și obosită (de griji și somn insuficient) am dat-o în bară din prima zi. E o chestie cu multe frici în care m-am aruncat ca în apă rece, iar acum mă confrunt cu fricile. Cu o jenă teribilă, cu un fel de nerăbdare față de mine însămi, cu multă nesiguranță, cu frici de toate felurile. Și cum să fac să scap de ele? Mă simt ca un copil, ca și cum nu aș avea experiență de viață. Și chiar nu am. E prea puțin ceea ce am trăit până acum. Am tendința să rămân naivă și să repet greșeli despre care mi se spune că le fac. Z are și el fricile și angoasele și părerile lui care îl obsedează și care, dacă nu vorbește la timp, îl transformă într-o persoană irascibilă, de nerecunoscut. Mă iubește, mi-e drag tot mereu, dar am uneori senzația că încearcă să îmi controleze anumite aspecte din viață. Îi dau dreptate din punctul lui de vedere. El crede că îi acord încă prea multă importanță lui D, care mă persiflează direct pe sub nas și care mai nou are o prietenă/vecină ce a început să-i dicteze și să-i influențeze deciziile. Ok... Z mă tot bate la cap să renunț, iar eu încă fac tot ca mine, dar aproape că am ajuns la vorbele lui. Cu tot pacifismul cu care defilez.

Hai, Cristinuța, tu ești o luptătoare, nu o smochină. Iubire de sine = ceva mai multă fermitate cu cine trebuie să rămână dincolo de limite. Doar o coajă tare protectoare îți mai trebuie. Clopotul tău de sticlă luminos. Treci peste și lasă totul în urma ta, mâine va fi totul mult mai bine. Sigur, sigur. Și astăzi ai învățat ceva.

06 septembrie 2022

 Tot ceea ce vedem/auzim/aflăm capătă un sens conform filtrelor prin care cernem, iar filtrele acestea ne reprezintă pe noi așa cum ne-am născut (moștenirea genetică), așa cum am fost programați de-a lungul vieții (familie, educație, mediul înconjurător), așa cum am experimentat (bucurii sau traume). Să luăm o poză pe care o văzui mai adineauri, cu capul unei pisici în spatele unei forme de friptură în care se află un pui întreg marinat și dat cu baiț, tralala, gata de pus la cuptor, într-o poziție în care nu observi din prima că pulpele crăcănate din prim-planul fotografiei nu sunt ale puiului, ci este vorba doar de o pisică (aparent) speriată (ochii larg deschiși), culcată cu burta în sus în tava pentru friptură. Unele dintre primele comentarii de sub fotografie făceau aluzie la cât de lipsit de umor este să-i faci așa ceva unei pisici. ”Expresia feței arată că nu se bucură deloc de glumele făcute pe seama ei, că e lipsă de respect față animalele de companie și e inacceptabilă această umilință.” Mulți nu au înregistrat expresia pisicii, ca și cum ar fi speriată că ajunge în cuptor. Poate că pisica aia se juca de-a v-ați ascunselea. Cine știe, poate altceva. În fine, ideea era că cei care au văzut panică în ochii pisicii, au proiectat propriile frici în imaginea pe care au văzut-o. Restul au fost chill și au gustat această glumă. În contextul în care receptăm oricum doar frânturi (piese de puzzle) dintr-o realitate, avem tendința să interpretăm și să speculăm. Deci să facem niște presupuneri conform concepțiilor personale, fără ca acestea să fie în vreun fel adevărate. Mai rău de-atât, mintea noastră are tendința să augmenteze situația pe care și-o imaginează și - partea mai puțin avantajoasă - să creadă în ea. Fanteziile acestea, mai ales cele înrudite cu coșmarul, sunt niște monstruleți pe care ni i-am creat singuri și cu care ne luptăm, fiindcă mai apoi aceștia ne stau în cale și ne pun bețe în roate, inclusiv cu ”daune colaterale”. Trec și eu personal prin situații similare și îmi doresc să-mi amintesc de fiecare dată unul dintre cele 4 Legăminte ale înțelepciunii toltece care spune chiar așa: ”nu face presupuneri inutile!” Aș evita cu aceasta într-adevăr multă suferință. E mult de lucru în acest sens. Și în altele.

 A avea răbdare cu ascuțitoarea. Nu e nicio expresie consacrată, este doar constatare de-a mea în ceea ce privește superficialitatea cu care sunt tratate anumite acțiuni din viața noastră. În special cele mai mărunte.

Acum vreo 2-3 ani ni se terminaseră cumva toate creioanele din casă. Cu cel puțin un copil la școală și cu nevoințele de zi cu zi m-am hotărât să cumpăr un număr cât mai mare de creioane, ca să nu mai ducem lipsă o bună bucată de vreme de acum încolo. Așa că am cumpărat la un preț avantajos un set de 180 de creioane împachetate în cutioare mai mici de câte 10-12 bucăți, niște creioane docile, cu mină relativ moale, suficient de bune pentru prețul lor. După un timp (relativ scurt) am început să primesc bombăneli cum că aceste creioane nu-s bune deloc, că li se rupe vârful mereu și nu mai pot fi ascuțite cum trebuie. La această fază trebuie să adaug că există ascuțitori extrem de proaste, iar unele dintre acestea se aflau în posesia copiilor mei, dar există și automatismul cu care înfigi un creion într-o ascuțitoare și-l răsucești fără milă până nu se mai poate și rămâne fără vârf. Le-am demonstrat cu mișcări tipicare și grijulii că dacă un astfel de creion nu a fost ”maltratat” se poate ascuți cu succes până când devine scurt și inutil. 

Când m-am mutat, le-am lăsat cea mai mare parte dintre aceste creioane. Până atunci fuseseră ascunse, fiindcă prin superficialitatea lor, în loc să-și păstreze lucrurile la un loc bine știut, nu și le mai găsesc, nu au chef să caute sau, cum ziceam, le ascut superficial și le strică, și apelează la rezervele noi. După un timp, în vizită fiind, găsesc cutia de creioane (ce fuseseră cândva rezerve), (aproape) toate despachetate, începute și folosite până la prima ascuțire. QED

01 septembrie 2022

 Citind azi o poezie de-a maică-mii, Melancolie, am fost curioasă de semnificația concretă a acestui concept. Prima din definițiile pe care scuipă google este ”bucuria de a fi trist”. Un fel de a te autocomplăcea în suferință, fiindcă are căldura, confortul ei și chiar poți să defilezi cu ea. Se ia puțin de mână cu depresia, doar că de melancolie mai poți să scapi. Dacă vrei...

06 august 2022

 Revin aici după mai mult de-o jumătate de an. Am revenit de mai multe ori fără să scriu. Știu că scrisul îmi face bine. Găsesc (chiar dacă nu imediat) răspunsuri la întrebările mele la care de altfel nu am șanse, dacă nu le lansez concret. Viața pe care mi-am ales-o e momentan ”monotonă”. Am (avem) aproape tot ce ne trebuie și nimic mai mult, este ceea ce mi-am dorit. Reducerea la simplitate. Cu cât mai puține lucruri (material vorbind), cu atât povara e mai ușoară. Cred că doar în camera mea atelier am cele mai multe lucruri (aduse cu mine de dincolo). Da, de când m-am mutat am o cameră doar a mea așa cum mi-am dorit, nu doar un colț în sufragerie. Sunt încântată de noul cuibușor, așa cum e, chiar dacă lipsesc unele lucruri. Dar trebuia să începem de undeva. Viața cu Z este, aș putea spune, cu scântei. Este foarte iubitor, dar uneori ”uită” de acest aspect și de ceea ce reprezint eu în viața lui și devine... incomod. Lucru care mă sperie, fiindcă, dacă el nu poate suporta anumite aspecte, eu o văd ca și cum ar fi pentru el un motiv pentru o decizie radicală de a mă îndepărta din viața lui. Ceea ce e fals. Genul ăsta de „tortură” este provocant și îmi scoate multe emoții la suprafață. Am tendința deseori să plec și să renunț. Dar consider că mai am multe de ”curățat” lângă el. 

De fapt ceea ce voiam să notez aici, fără să mă abat cu această introducere, este o chestie care mă fascinează în relația cu Z. Tind tot mai mult să cred că avem conexiuni de ordin telepatic și chiar mai mult de atât. Uneori are dorințe pe care nu le exprimă verbal, dar pe care eu i le îndeplinesc ”pe loc”, iar el mă întreabă ”de unde ai știut?”. 

Ceea ce am trăit aseară însă depășește acest nivel. Este un mărunțiș și ar părea că bat câmpii, dar o să descriu aici cu cât mai mult amănunte, fiindcă nu vreau să uit și caut în continuare răspunsuri: Tocmai terminaserăm de vizionat un serial superfain pe Netflix (”Another Self”, îl recomand!). M-am retras puțin în camera mea unde laptopul era deschis pe masă cu gândul să mă mai joc puțin înainte să mergem la culcare. Am pus puțină muzică, am deschis playlistul meu de preferate de pe YT și în timp ce mă jucam un joc pe care l-am mai jucat acum vreo 15-16 ani pe yahoo și de care mi-am reamintit recent, fredonam o dată cu melodiile minunate pe care le salvasem. Ok. Z și-a pornit dincolo niște știri din țara lui și ne-am văzut preț de câteva (zeci de) minute fiecare de ale lui. La un moment dat, în timp ce ascultam ”Bogorodiste Devo”, Cântul numărul 6 din Vespers-urile lui Rachmaninov în versiunea unui cor de voci masculine într-o biserică de unde se mai auzeau și alte zgomote, ca și cum cineva și-ar pune lacătul la magazinul de lumânări, așadar în timp ce ascultam și fredonam ”Bogorodiste Devo”, apare figura lui Z în rama ușii de la camera mea, cu periuța de dinți în mână/gură, îmbrăcat în hainele lui de stradă pe care nu și le scosese încă, se apropie de scaunul pe care ședeam, mirosind a mentol din pasta de dinți, în spatele meu, moment în care îi spun că acest cântec îmi place foarte mult, la care el spune că ”da, știu, și cânți / ai cântat foarte frumos”, la care eu adaug că nu nimeresc vocile, că sunt cumva ”între ele” și că nu cânt concret linia melodică a vreuneia dintre ele. Nu știu dacă mi-a pus mâna pe ceafă sau nu, dar apoi a ieșit și s-a dus dincolo. La scurt timp și-a închis laptopul și a intrat într-o altă încăpere unde a închis ușa. Gestul acesta mi-a ”dictat” cumva momentul stingerii și m-a mobilizat să închid și eu și să merg la baie să mă spăl pe dinți. Credeam că dacă s-a spălat deja pe dinți, se pusese deja în pat. Patul era gol, iar el era în baie. Îl strig de dincoace de ușă și îl întreb dacă am voie înăuntru. În timp ce ședeam pe closet îl observ că își pune pasta de dinți și se apucă să se spele. Contrariată îl întreb de ce se spală de două ori pe dinți în aceeași seară. Tocmai ce se spălase. El răspunde la fel de contrariat, că nu e adevărat, că nu se mai spălase, apoi i-am povestit cum a venit la mine în cameră cu periuța de dinți în hainele de stradă, ceea ce nu e adevărat, fiindcă el se dezbrăcase deja de hainele de stradă de dinainte să se uite la știri. Cât am mai stat în pat, până să adormim am insistat asupra ceea ce văzusem, iar el a menționat că mă auzise cântând frumos, dar nu venise la mine să-mi spună, nu venise deloc la mine, că doar s-a gîndit, și că avea de gând să meargă la baie pentru igiena de seară.

Dacă lucrurile s-au petrecut așa, există două variante: 

ori el nu a fost deloc prezent în momentele de aseară, așa că nu își amintește, 

ori se pare că am avut parte de un fel de experiență extrasenzorială, sau de ”regăsire” pe un alt spațiu temporal în care acest mic aspect este un eveniment care trebuia să se întâmple, care posibil s-a și întîmplat (ca un ”déjà vu”), dar într-o altă dimensiune, dar care a luat aici o altă ”întorsătură”, ca și cum celelalte variante sunt doar niște posibilități, toate întâmplate (fiindcă ceea ce noi numim viitor s-a întâmplat deja), dar care, o dată ce una dintre ele se manifestă în spațiul de aici, devin doar niște apendice pe principiul străzii înfundate. Chestia asta mă intrigă cu atât mai mult cu cât în urma lecturilor mele recente aflu că ”a simți pe pielea ta” că te afli în mai multe dimensiuni (linii temporale) în același timp pare pentru tot mai mulți dintre noi să nu mai fie nicio supriză și acest lucru se va întâmpla tot mai des în această perioadă de schimbări majore, de trecere la ”noul Pământ”. Vreau să cred că mi se întâmplă în sfârșit și mie și mă bucur. Un motiv în plus să merg mai departe cu ceea ce mi-am propus, chiar dacă presupune și multe renunțări (sau pierderi), dar ăsta e alt capitol.

04 noiembrie 2021

Zilele astea sunt intense. Cu evenimente neprevăzute, cu emoții puternice, cu fericire și frici. Un montagne rousse de senzații. Se întâmplă multe dincolo de perspectiva mea vizuală. Dar și mie. Pare că le fac față. Uneori mă grăbesc cu reacțiile și mă trezesc că am deja concluzii. Acestea mă sperie și dor. Îmi provoc singură durerea. Z, după cum se comportă și spune fără încetare, pare că a găsit în mine femeia vieții lui. M-am atașat de el. Îmi e drag, mă simt bine cu el, visez la un viitor cu el, nu mă jenez. Simt cu el, ceea ce nu mi s-a îngăduit niciodată până acum să fac.

29 octombrie 2021

 28.10.2021

Ziua în care am întors din nou cărțile pe masă. În care se pare că am luat o hotărâre, în care am început să zgârm în rahat ca să pot ieși din el. Situația e urâtă și dureroasă. Încep deja să am mustrări de conștiință. Cred că am nevoie de ajutor.

22 octombrie 2021

Așteptare, timp prea lung, scrisori, prea mult messenger, prea multe relații prin messenger. Ce viață e asta?

 Am un ego uriaș. Or fi energiile astea puternice, anunțate de câteva zile, nu știu, dar, e adevărat, am o mie de gânduri suicidare, doar pentru că lucrurile nu decurg după cum aștept eu. Prea multă liniște de dincolo, pe când eu cerșesc literal atenție și nu vreau tocmai acum să fiu lăsată în pace pe motivul că ce-mi mai trebuie povara suplimentară a vieții lui pline de dureri, mai bine mă scutește... Mă asigură de suficient de multe ori că e aici cu/pentru mine, iar eu nici nu-i citesc rândurile. Îl las în pace și mă retrag, dar știu că revine mai târziu cu un mesaj împăciuitor, și chiar o face, și mă bucur ca un copil... Ego uriaș... Energia asta e grea. Pescuiesc gânduri care nu sunt ale mele, care mă obosesc, construiesc scenarii chinuitoare, sunt temeri de care îmi amintesc, pe care le-am mai trăit. Îl iubesc cu adevărat sau, dacă ar fi să disec mai bine ceea ce simt, sunt atașată de ideea că în sfârșit sunt "cu cineva" cu care vibrez, cu care simt bucurie și durere, cu care îmi dezbrac foițele de ceapă ca să mă vindec și nu vreau să-l pierd? Cine este el? De ce tind să devin sufocantă (senzația mea) și să-l "manipulez" ca să nu-și îndrepte atenția în altă parte, deși știu deja că pentru mine a reapărut după tot acest timp? Astăzi tac mult (dar las semne în altă parte). Aș vrea, totuși, să dispar de tot și nu știu cum. Hai, încetează cu fatalismele, Cristina! 

21 octombrie 2021

Iubire

 Să nu poți adormi, iar cel de lângă tine, pe jumătate adormit, chiaun de oboseală, să te ia în brațele lui sau în culcușul trupului lui cald, ca și cum te-ar fi vegheat în tot acest timp, grijuliu...